Care este explicația Atacului de Panică ?

Fugă sau luptă?

De cele mai multe ori, în fața unui pericol, alegem să fugim. Deși fuga sau evadarea este cea mai frecventă manifestare comportamentală a fricii, ocazional acționăm direcționat către contracararea amenințării, cum ar fi atacarea unui prădător sau ridicarea cu o singură mână a unui automobil, astfel încât un copil prins dedesubt să poată scăpa. Pacienții care se confruntă cu un atac de panică raportează frică și teroare extremă, gânduri de moarte și un impuls comportamental copleșitor de a scăpa sau de a "ieși din situație". Pentru pacienții cu tulburare de panică, aceste impulsuri pot fi iraționale și contraproductive. O mare parte din atenția noastră este acordată conceptului de panică, care a rezultat din descrierea lui apărută pentru prima dată în DSM-III (American Psychiatric Association, 1980), unde a fost definită ca "debutul brusc al unei aprehensiuni intense, fricii sau terorii, adesea asociate cu sentimente de moarte iminentă".

De unde știu dacă am un atac de panică?

Dacă te confruți cu simptome fizice precum: palpitații, amețeli și tremurături. De asemenea, sunt întâlnite frecvent dificultăți de respirație (dispnee), transpirații, leșin și bufeuri. Sufocarea, paresteziile, sentimentele de nerealitate și durerea în piept sunt mai puțin frecvente. Deseori, atacurile de panică pot fi confundate cu problemele cardiovasculare sau cu un preinfarct. Poți experimenta teama de a muri, de a înnebuni sau de a pierde controlul. Atacurile de panică încep în general brusc și spontan, fără nici un avertisment sau un eveniment clar declanșator.În general, acestea durează între 10 și 15 minute, dar pot dura și ore întregi.

Când pot să îmi dau seama că este o problemă?

De regulă, pierdem controlul asupra '' epsioadelor ''. Pentru ca un diagnostic de tulburare de panică să fie pus, trebuie să existe prezența atacurilor de panică recurente care încep pe neașteptate - atacuri care nu sunt declanșate de obiecte sau situaţii specifice.

Oricum, primele atacuri de panică apar spontan sau neașteptat, dar în timp pot să se asocieze cu anumite situații sau indicii, cum ar fi intrarea într-un magazin aglomerat, într-o sală de examen sau îmbarcarea într-un tren sau avion. O persoană poate asocia aceste situații cu atacuri de panică pe care le-a avut în trecut sau le poate percepe ca fiind amenințătoare în cazul apariției unui alt atac de panică.

Viziunea predominantă a tulburării de panică este că atacurile de panică implică o combinație a factorilor cognitivi și biologici, a atribuirilor greșite (percepții greșite privind cauzele modificărilor senzațiilor fizice) și a reacțiilor fiziologice. Indivizii predispuși la panică tind să atribuie greșit modificări minore ale senzațiilor interne ale corpului la "cauze grave ". De exemplu, ei pot crede că senzațiile de amețeală (de moment) sau palpitațiile sunt semne ale unui atac de cord iminent, pierderii controlului sau înnebunirii.

Explicații neuroștiințifice ale atacului de panică

Percepția senzațiilor corporale ca amenințări grave declanșează anxietatea, care este însoțită de activarea sistemului nervos simpatic. Sub controlul sistemului nervos simpatic, glandele suprarenale eliberează hormonii de stres epinefrina (adrenalina) și norepinefrina (noradrenalina). Acești hormoniintensifică senzațiile fizice prin inducerea ritmului cardiac accelerat, respirația rapidă și transpiraţie. Aceste modificări ale senzațiilor corporale devin greșit interpretate la rândul lor ca doveziale unui atac de panică iminent sau, mai rău, ca o catastrofă în devenire ("Doamne, am un atac de cord!"). Atribuiriile greșite și catastrofale ale senzațiilor corporale întăresc percepția de amenințare, care intensifică anxietatea, ducând la și mai multă anxietate .

Modificările senzațiilor corporale care declanșează un atac de panică pot rezulta din mulți factori, cum ar fi hiperventilația nerecunoscută (respirația rapidă), efortul, schimbările de temperatură sau reacțiile la anumite medicamente .

Din nou, intră în joc o combinație de factori biologici și cognitivi. Creierul nostrum functionează diferit. Fundamentele biologice ale atacurilor de panică pot include un sistem de alarmă internă neobișnuit de sensibil, care implică părți ale creierului, în special sistemul limbic și lobii frontali, care în mod normal sunt implicați în răspunsul la indicii de amenințare sau pericol. De asemenea, mici modificări ale nivelului de dioxid de carbon (CO2) în sânge, probabil rezultat din hiperventilație, produc senzații de sufocare. Aceste senzații respiratorii declanșează alarma respiratorie, ducând la o cascadă de simptome fizice asociate cu atacul de panică clasic: dificultăți de respirație, senzații de sufocare, amețeli, leșin, creșterea frecvenței cardiace sau palpitații, tremur, senzații de cald sau frig și senzații de greață.

Să luăm în considerare și rolul neurotransmițătorilor, în special acidul gamma-aminobutirica (GABA). GABA este un neurotransmițător inhibitor, ceea ce înseamnă că atenuează excesul de activitate din sistemul nervos central și ajută la atenuarea răspunsului organismului la stres. Când activitatea GABA este inadecvată, neuronii se pot declanșa excesiv, provocând posibil convulsii. În cazuri mai puțin dramatice, acțiunea inadecvată a GABA poate accentua stările de anxietate sau tensiune nervoasă. Persoanele cu tulburare de panică tind să aibă niveluri scăzute de GABA în unele părți ale creierului.

Explicații evoluționiste ale atacului de panică

Nesse (1987) propune o explicație simplă pentru tulburarea de panică. În viziunea sa, panica, atunci când este privită prin prisma cauzelor sale, nu este în sine patologică, ci mai degrabă o adaptare ce are funcția de a scăpa individul din situațiile periculoase. În cazul persoanelor cu tulburare de panică, acest mecansim util în supraviețuire se declanșează în absența stimulului sau situației periculoase. Cu alte cuvinte, tulburara de panică este un fel de alarmă falsă, care pornește o reacție de fugă sau luptă la un moment nepotrivit.